Despre deficienţele de vorbire şi corectarea lor

Interviu cu psih. logoped Andreea Drăghici

„Vorbirea este aşezată, în mod convenabil, la mijlocul drumului dintre gândire şi acţiune şi astfel le poate înlocui de multe ori pe amândouă (John Andrew Holmes).” Dar ce ne facem atunci când vorbirea este defectă? Pentru că nu sunt puţini micuţii care întâmpină greutăţi în vorbire, am apelat la sprijinul unui specialist din Făgăraş. Psihologul Andreea Drăghici ne ajută să înţelegem dacă handicapul de vorbire mai poate fi reparat vreodată şi ce contribuţie trebuie să aibă părinţii ca să-i poată ajuta pe copii să fie înţeleşi de semenii lor. Interviul, împărţit pe două părţi, va continua în numărul viitor al ziarului ,,Bună Ziua Făgăraş”, din 25 februarie.

Cristina Cornilă: Tulburările de limbaj înseamnă acelaşi lucru cu deficienţa mintală?

Andreea Drăghici: Nu, nu este unul şi acelaşi lucru, dar pot fi întâlnite deseori împreună. Un deficient mintal poate avea tulburări de limbaj, dar asta nu înseamnă cu un subiect care are tulburări de limbaj este deficient mintal! Până la vârsta de 3 ani şi jumătate, chiar patru – spun specialiştii – că dislalia polimorfă, adică afectarea mai multor sunete în vorbire este o dislalie fiziologică. Dacă subiectul depăşeşte vârsta de 4 ani şi încă nu s-a corectat, se recuperază prin terapie logopedică.

C.C.: Care sunt cele mai frecvente tulburări ale limbajului?

A.D.: Dislalia este foarte frecventă, depinde de limba vorbită. În dislalie oricare sunet poate fi afectat, dar există sunete care pot fi afectate mai mult… depinde de capacitatea de maturizare a sistemului nervos. Cele mai frecvente sunt dislaliile simple, însă, din pricina lipsei de timp a părinţilor sau chiar a neimplicării acestora în procesul de comunicare cu propriul copil încă de la naştere, apar dislaliile polimorfe unde sunt afectate mai multe sunete. Nu este acesta singurul motiv pentru dislalii, dar dacă după vârsta de 4 ani părintele copilului care vorbeşte sau comunică deficitar nu sesizează că ceva este în neregulă cu limbajul copilului, acesta va ajunge la şcoală unde va întâmpina greutăţi în a pronunţa corect toatele sunetele limbii în care vorbeşte.

Copiii trebuie încurajaţi să vorbească coresct, chiar dacă sunt foarte drăgălaşi atunci când pocesc cuvintele. Cu ei se vorbeşte corect din prima zi de viaţă. Este normal şi firesc să-i alintăm pe micuţi, însă să nu devină asta o obişnuinţă sau să se transforme în normalitate!

Bâlbâiala se pare că ocupă şi ea tot mai mult teren în rândul copiilor mici şcolari. Asta pentru că cerinţele adulţilor sunt peste puterile copilului, astfel se instalează blocajele verbale şi apar tulburări de ritm şi fluenţă. Adică balbismul!

C.C.: Au primit denumiri toate aceste deficienţe? Celor nefamiliarizaţi cu termenii le-ar putea suna cunoscut de exemplu „rotacismul”…

A.D.: Desigur, toate deficienţele de vorbire au denumiri. Se poate ca rotacismul să sune unora cunoscut, deoarece este cel mai frecvent în dislalii. Cele mai afectate sunete sunt „s” şi „r” şi familiile lor – siflantele s, z şi şuierătoarele ş, j. Se fac confuzii între l-r, s-j, s-z. Dacă tot ai amintit de rotacism, îţi pot spune, de exemplu, că există multe forme, vreo 12 feluri după unii autori. Pot enumera o grămadă de denumiri ale deficienţelor de limbaj: de pildă, pentru sunetul „b” – betacism şi parabetacism, pentru „c” – capacism şi paracapacism etc. Alte denumiri ar fi pentru bâlbăială – balbismul sau logonevroza. Sunt o groază de denumiri…

C.C.: Cât timp e normal să nu ne îngrijorăm că cei mici nu pot pronunţa unele sunete? De la ce vârstă ne dăm seama că deja copilul ar putea avea o problemă?

A.D.: Patru ani e firesc să nu ne îngrijorăm, în cazul în care copilul stâlceşte cuvintele sau sunetele. Însă dacă până la un an el nu produce sunete, silabe, gângureli, deja e un motiv de îngrijorare. Depinde şi de stimularea verbală de care are parte copilul şi de felul naşterii lui: dacă a fost născut la termen sau prematur. Auzul este primul simţ care se dezvoltă, astfel că dacă un copil aude şi este stimulat, se va dezvolta normal. Doar să nu fie vorba de probleme medicale sau cauze congenitale ce împiedică achiziţia limbajului! În concluzie, vârsta recomandată pentru a începe terapia logopedică este de 4 ani, vârstă la care limbajul ar trebui să fie structurat şi consolidat. Se apelează la logoped când se observă că pronunţarea cuvintelor este incorectă sau se omit sunete, când vorbirea este nazală – adică fonfăită – , când se repetă sau se prelungesc unele sunete, silabe ori cuvinte, dacă vorbirea este rapidă sau e prea lentă, dacă vocabularul este foarte redus, dacă sunt întârzieri la scris-citit, aceasta din urmă pentru şcolarii mici.

C.C.: Durata terapiei logopedice depinde de foarte mulţi factori, printre care vârsta, dar putem spune că există o durată medie de vindecare?

A.D.: Despre durata de vindecare sunt foarte multe de povestit pentru fiecare deficienţă în parte. Pentru copiii hipoacuzici, adică neauzitori, terapia poate dura mult, chiar până la adolescenţă. Durata depinde de fiecare subiect în parte sau logopat, cum i se mai zice, precum şi de munca şi efortul depuse de el împreună cu ajutorul familiei. Nu se poate vorbi despre o perioadă exactă de timp. De pildă, corectarea unui sunet depinde de mai mulţi factori: vârsta logopatului, gradul de implicare, mobilitatea aparatului fono-articulator (adică buze, maxilare, limbă, obraji, nas) şi, firesc, şi de tipul sunetului. Sunetul „r” este sunetul care se obţine cel mai greu, iar perioada de tratare variază de la câteva luni, până la 1-2 ani.

C.C.: Adulţii îşi mai pot corecta deficienţele de vorbire?

A.D.: Da, sigur că le pot corecta, dar şi aici depinde de gradul lor de severitate sau cauza din care au survenit. Cele mai importante sunt voinţa şi implicarea logopatului în demersul terapiei logopedice.

C.C.: Rârâitul, sâsâitul ori bâlbâiala ar putea fi genetice?

A.D.: Dezvoltarea limbajului la copii poate avea cauze genetice, cum ar fi malformaţii ale laringelui sau ale corzilor vocale, însă aceste tulburări pot fi cauzate de mai mulţi factori. Cele mai multe deficienţe de limbaj se produc prin nerecunoaşterea la timp a hipoacuziei; condiţiile ereditare nu provoacă în mod nemijlocit de exemplu bâlbâiala, dar pot crea un mediu predispozant care favorizează producerea bâlbâielii încă din copilăria mică.

Partea a doua a interviului va fi publicată în următorul număr de ziar. Tot atunci psih. logoped Andreea Drăghici ne arată exerciţii concrete de corectare a deficienţelor de limbaj.

(Cristina Cornilă)