E ultima duminică înaintea Crăciunului; după calendar, e amintită genealogia maternă a Pruncului minunat, a Cărui naștere o serbăm peste câteva zile.
Crăciunul fără zăpadă e mai solitar. Înțelegem așadar că și zăpada e un dar, o bucurie imensă pentru cei mici și o regăsire sau primenire pentru cei mari.
Anul acesta, se pare că darul mai întârzie, lăsându-se mult așteptat și poate, astfel, prindem mai serios firul întrebărilor centrate pe universul nostru lăuntric în preajma sărbătorii.
La noi, pe pământul acesta mănos, unde ne-a lăsat Dumnezeu să dăinuim, de când se știau bunicii feciori, Crăciunul îl pregătea albul zăpezii care scârțîia pe drum, mirosul din ajun al merelor coapte în cuptor, împletit cu cel de pâine rumenă pusă pe masă cu mâini sfielnice de către bunica, și un fior tainic resimțit de fiecare dintre noi, altfel.
În marea lor simplitate, în casele noastre creștine se pregăteau și bucate de sărbătoare, dar, toată grija, tot entuziasmul era simțit datorită acelui altceva.
Nicio sărbătoare creștină nu respiră atât de multă bucurie simplă, precum Crăciunul.
În duhul sărbătorii, în tihna serilor de praznic se adunau bunicii, părinții și copiii în jurul bradului – cu cetina-i tot verde –, să colinde, adică să înalțe din suflete lor o poezie lină, însoțită de melodie duioasă, ca dar la Nașterea Pruncului dumnezeesc, născut o dată, istoric, la Betleem de a Cărui menire veșnică ne prindem fiecare dintre noi după silințe și pricepere, dar mai ales după dorul care ne frământă…
Așa ne-au dovedit-o toți înaintașii noștri, cărora le-a surprins sentimentele unul din poeții noștri, G. Coșbuc, în Colindătorii.
text: Ianiana Petrescu
foto: aquarele.wordpress.com
