Sandu Stermin, lector doctor la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca, originar din Viștea de Sus, a publicat, la începutul noului an școlar, o istorisire despre școala din sat în care a învățat atât el, cât și bunicul său. Făgărășeanul vorbește despre sărăcie, educație, memoria familiei și ceea ce numește „Strada cea Mare a Lumii”.
„Mi-am amintit că în fața porții mele, câțiva metri spre munte, e zidul grădinii care cândva era a școlii. Școala veche din sat. Acolo am făcut clasele primare. După ce am ajuns la gimnaziu, școala s-a închis.
Odată ce a fost abandonată, oamenii au scos câteva plăci din zidu și au făcut o trecătoare. Curtea școlii devenise astfel o scurtătură între ulița cea mică, pe care stăteam noi, pietruită și prăfuită, și ulița cea mare, asfaltată”, își începe făgărășeanul povestea.
Un cotor de măr pentru potolirea foamei
Stermin povestește că, în copilărie, trecea uneori prin curtea fostei școli împreună cu bunicul său. Acolo făcuse și el patru clase.
„Atâta se făcea atunci, eram săraci. Așa săraci că, după ce se termina pauza și ne chemau dascălii în clasă, am rămas odată ultimul căci am văzut un copil cum a aruncat în iarbă un cotor de măr. Am luat cotorul și am început să rod ce mai era pe el. Ca orice copil, alergam prin curte și mă lua foamea mereu. Noi, acasă, mere nu mai aveam, că era deja sfârșitul primăverii și pe pod se terminaseră toate”, îi explica bunicul.
Pentru copilul care avea să devină bunic, gestul era unul dictat de foame. Pentru adultul care îi povestea întâmplarea nepotului, amintirea venea însă însoțită de rușine.
„Îmi povestea așa, cu un soi de rușine, părea stânjenit de ceea ce făcuse și parcă n-ar fi vrut ca cineva să știe, ori să-l audă. Eu, copil fiind, nu-l puteam judeca, așa cum nu-l puteam nici înțelege. Aveam, însă, mereu impresia că nu îmi povestește chiar mie, ci prin mine își povestea lui, copilului care mâncase mărul. De parcă ar vrea să-l liniștească spunându-i că am reușit, avem mâncare acum, și tot ce ne trebuie”, scrie Stermin pe Facebook.
Un ritual al memoriei
Stermin mărturisește că, uneori, lasă și el câte un cotor de măr pe câte un colț de mobilă și îl roade atunci când îl regăsește. Nu pentru a imita gestul bunicului.
„De multe ori mai las și eu câte un cotor de măr pe câte un colț de mobilă și îl mai rod când îl regăsesc. Nu fac asta ca să fiu ca el. Ci ca să fiu cu el. Să nu fie singur. De fiecare dată când rod un cotor, copilul din curtea școlii nu mai e singur. E ca un ritual, în care prin gestul meu parcă sunt lângă copiii săraci și fac ceva ca să continue să meargă la școală. Nu vreau să repet suferința, nici nu pot, tot ce îmi doresc e să onorez efortul”, mai scrie lectorul.
Școala în care au învățat generații
Importanța școlii vechi din Viștea de Sus este, pentru Sandu Stermin, mult mai mare. Acolo au învățat mai multe generații ale familiei sale.
„În școala veche au învățat toți ai mei. Bunica a făcut șapte clase, tare se mai mândrea că are mai multă școală decât bunicu. Acolo au învățat și tata și mama. Acolo am învățat și eu și sora mea, și acolo au făcut grădinița și nepoții mei. Așa am înțeles eu, și de la bunicu încoace, tot neamul meu, că școala aia, cu curtea ei, e calea de trecere din Ulița cea Mică, pe care ne-am născut toți, spre Strada cea Mare a Lumii.
Când e prima zi de școală, mă gândesc mereu la școala veche din sat și la povestea bunicului, cu mărul lui, care pentru mine e mai mult decât o poveste, e un mit despre eroi și lumi salvate.”, își încheie Stermin mărturisirea.
Despre Sandu Stermin
Alexandru N. Stermin, născut în 1985 în Viștea de Sus, este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro.
Și-a dat doctoratul despre migrația păsărilor în Germania, pe o temă inspirată de stufărișurile de la Sic, și a preferat să se întoarcă în țară deși în Germania avea condiții mai bune pentru cercetare. Este implicat activ în popularizarea științei și în conservarea naturii.
În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări), publicată de Academia Română, iar în 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Au urmat, în 2021, volumul Călătorie în jurul omului, iar în 2022, Căzuți din junglă: Poveștile unui explorator, ambele apărute la Editura Humanitas. A mai semnat și volumul Privirea urangutanului. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea UBB, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.
