Cel mai important muzeu particular din Transilvania

Trecătorule, dacă ajungi pe la Seliştat (fă cumva s-ajungi!), nu fi zgârcit cu timpul tău şi caută să vezi muzeul lui Erich Lukas. Îl găseşti uşor, în centrul satului, la numărul 60. E suficient să caşti ochii şi te va ajuta plăcuţa de pe faţada casei. Colecţionarul şi proprietarul muzeului, chiar Erich Lukas, locuieşte câteva case mai jos, la nr. 26, dar vine bucuros să-ţi deschidă porţile celui mai impresionant muzeu particular din Transilvania. Nu există taxe de intrare, dar atât de impresionant ţi se va părea totul, că negreşit vei dori la final să contribui cu ceva mărunţi din portofel la cutia de donaţii din şură. Da, ai citit bine, în şură! Pentru că toată proprietatea este transformată în muzeu, de la beci, până la încăperi, grajduri, şură sau curte!

Cel care l-a înfiinţat este un fiu al satului Seliştat, născut între războaie (1935), dar pacifist convins şi cu o puternică înclinaţie pentru toată istoria comunităţii săseşti şi româneşti din centrul ţării. Când a început să strângă primele piese nu a bănuit unde va ajunge, aşa că, după 50 de ani de colecţionat de peste tot, s-a văzut nevoit să-şi cumpere o casă în sat pentru a-şi expune agoniseala culturală de-o viaţă.

Pivniţa lămpaşelor

Beciul casei, cu superbele lui arcade din cărămidă, construite de vreun maşter sas acum o sută de ani, ascunde un adevărat arsenal militar, cules de prin casele localnicilor, ani la rând, pentru că ,,mai toţi aveau aşa ceva în gospodării”.

Baionetele de infanterist, busolele, telescoapele folosite de soldaţi în tranşee, suliţele şi săbiile, cu care odată posesorii lor şi-au apărat viaţa, stau expuse ca la Brukenthal. Deasupra lor o colecţie de lămpaşe îţi atrage numaidecât privirea. ,,Priviţi, câte modele de lămpi existau! Acestea au peste o sută de ani vechime, acestea erau purtate de ceferişti şi poliţişti la centură, celelalte sunt cu petrol”, îmi arată colecţionarul câteva mai deosebite din multitudinea de lămpaşe, de pe vremea când curentul electric şi becul erau doar idei în capul inventatorului Thomas Edison, cel care a dat omenirii becul cu filament.

Încăperea râşniţelor

Din beci urcăm în casă şi de la primii paşi făcuţi mă simt impresionată de vechime. Totul e din alte vremuri; în stânga, în dreapta, în faţă… văd obiecte despre care n-am crezut că există, dar una dintre încăperi iţi taie respiraţia imediat ce ai descoperit-o. Este camera în care au fost adunate 500 de râşniţe de cafea şi piper, mai multe decât ar fi avut prin case toţi locuitorii unei comune întregi.

,,Cele mai vechi pe care le am datează de pe la 1850 şi sunt modele turceşti de râşniţe, care au fost de fapt şi inspiraţia pentru următoarele modele care au apărut. Unele dintre ele sunt făcute chiar de străbunicul meu, tâmplar de meserie, care le confecţiona cutiuţa din lemn şi le cumpăra apoi mecanismul din fier. Eu cred că aceasta este singura colecţie de gen din România”, îmi povesteşte Erich Lukas, în timp ce eu mă pierd printre rafturile cu sutele de râşniţe divers colorate.

Culmea, toate funcţionează, asta fiind şi condiţia supremă pentru care o râşniţă ajunge să fie expusă. Colecţionarul a deprins arta reparării lor, aşa că tot ce e defect trece întâi prin atelierul de reparaţii. Indiferent că sunt din lemn, alamă, tablă, porţelan, sticlă, material plastic sau ceramică!

Îl întreb dacă ar fi dispus s-o vândă pe orice sumă. ,,Nici să nu mă-ntrebaţi din astea! N-am s-o vând niciodată, indiferent de ofertă. Cum n-am să vând nici altceva de aici. Trebuie să vă mărturisesc că nici nu ştiu valoarea reală a colecţiei de râşniţe. Acum m-am apucat să fac o inventariere a lor”, spune pensionarul.

Colecţionar şi aici, colecţionar şi la Stuttgart

Multe din râşniţele cu pricina au văzut Europa, fiind plimbate dus-întors din Germania. ,,Am început să colecţionez pe vremea când stăteam în România. Am locuit în Braşov până în ’80, apoi am plecat în Germania, luând cu mine şi ce adunasem până atunci. Acolo am făcut din nou şcoală şi am devenit tehnician în construcţii de maşini, iar în paralel strângeam obiecte vechi. În 2008 m-am întors acasă, mi-am făcut iar cetăţenie şi am adus cu mine tot muzeul… chiar a trebuit să fac mai multe transporturi ca să le pot aduce pe toate! Cele mai multe dintre ele le adunasem tot de aici, aşa că am socotit că obiectele nu aparţin Germaniei, ci României. Nu mi-am uitat niciodată rădăcinile”, mărturiseşte sincer proprietarul muzeului.

Astăzi locuieşte cu soţia în Seliştat şi n-ar da lucrul ăsta pentru nimic în lume, deşi cuplul continuă să fie proprietarul unei case în Germania, unde mai merge din când în când. Tot acolo sunt şi moştenitorii familiei Lukas.

Placa de păr a stră-străbunicii

Greu de imaginat că pe vremea când bărbaţii se speteau pe câmp cu boii şi plugul de lemn, femeile lor îi aşteptau seara acasă cu părul făcut. Dovada există într-una dintre anexele muzeului, în care sunt expuse o placă de păr şi un ondulator rudimentar, din vremuri demult apuse, confecţionate din alamă şi fier, care, spre a putea da randament, erau încălzite la foc. Cumva, ele produceau bucle şi întindeau cosiţele, deşi efectul pentru podoaba capilară trebuie să fi fost devastator. Un fel de foc şi pară în capul lor.

Asemenea exponate inedite am întâlnit la tot pasul în muzeul sasului din Seliştat. 1.600 de piese la număr, la o primă numărătoare, sunt greu de redat în scris. Dacă n-am ştiut că există moară de mac, ei bine am văzut-o acolo; dacă nu mi-am imaginat că acum o sută de ani cineva inventase o centrifugă pentru testarea grăsimii din lapte, am găsit-o tot în gospodăria lui Lukas; dacă nu bănuiam existenţa unei pompe de bere, am dat peste ea; dacă nu mai auzisem de unealtă de însămânţat lucerna, am descoperit-o şi pe aceea.

,,Priviţi aici cât de ingenios a fost concepută. Roata pe care merge, prin rotire, declanşează o axă, care la rândul ei se roteşte şi lasă sămânţa în sol. Am găsit-o chiar aici în sat. Mai departe puteţi vedea un selector manual de cereale pe bază de vibrator, care scoate pleava afară prin ventilaţie. Aici este unul dintre cele mai vechi teascuri de struguri cu braţ de presare din România, perechea lui este la Brukenthal în Sibiu. L-am găsit într-o casă dărăpănată”, îmi tot arată colecţionarul, în timp ce ne aflăm în şura imobilului transformat în muzeu.

Telefonul din tranşee

Îl mai văzusem în filmele cu atacul de la Pearl Harbor; ştiam cum arată şi ştiam că a existat. Dar să mai găsesc un asemenea telefon astăzi şi încă unul funcţional (pe dovedite!), nu credeam că e cu putinţă.

Şi totuşi a fost! Erick Lukas deţine un telefon militar de campanie. Nu este unul tocmai de la debutul comunicaţiilor militare şi poate tocmai de aia e funcţional şi îşi face treaba şi acum. În România, aceste aparate sunt introduse pe câmpul de luptă în 1884. Telefonul din Seliştat a aparţinut unui batalion românesc, pentru că instrucţiunile de folosire de pe el sunt pe înţelesul nostru.

Ca să dovedească utilitatea lui, colecţionarul a ridicat receptorul, a învârtit de câteva ori o mică manivelă din afara cutiei de lemn în care era aşezat aparatul şi la un moment dat am auzit o voce de la celălalt capăt, ,,Alo, alo…”. Aparatul nu are numere care să poată fi butonate sau disc din plastic care să poată fi rotit în funcţie de cifrele de pe el. Este prevăzut cu fir şi este util numai într-o singură situaţie: răspunde la el doar acela la care este conectat firul!

Pentru că erau folosite pe front, erau confecţionate din bachelită rezistentă. Sistemul se putea lega printr-o reţea de fire la o centrală de campanie, asigurând în felul acesta comunicarea. La momentul celui De-al Doilea Război Mondial erau greu de interceptat, dar totuşi nu nedetectabile.

Invidia băutorilor de bere

Muzeul de la Seliştat este greu de catalogat într-un fel anume. Conceput ca un muzeu universal cu colecţii variate, conţine de toate: de la veselă şi lămpi, la armament militar vechi, utilaje agricole, obiecte specifice unei gospodării ţărăneşti, icoane etc.

Demne de remarcat sunt de pildă şi colecţiile de halbe de bere şi vase din cositor. Orizontul acestora este mai amplu decât vatra satului sau regiunea Transilvaniei, căci Erich Lukas a adunat farfurii şi halbe de prin toată Europa. E lesne de înţeles că vadul pentru halbe este reprezentat de Germania şi Austria, ţări cu mare căutare în rândul băutorilor licorii din hamei. Ar fi invidioşi să găsească în casa omului halbe cu mâner portabil, halbe cu capac, cu motive viu colorate, halbe sub formă de brichetă cu gaz şi halbe din serii limitate.

Lângă ele stau aşezate frumos farfurii din timpul Imperiului Austro-Ungar, înfăţişându-l pe împăratul Franz Joseph, cel a cărui domnie de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile de pe continent sau farfurii pictate de renumitul pictor german Carl Spitzweg. ,,De exemplu, farfuria realizată de Spitzweg a fost cumpărată de la un târg de antichităţi din Germania. Când mergeam într-o vizită şi vedeam un obiect care-mi plăcea, fie îi rugam pe proprietari să mi-l dăruiască, fie îl cumpăram. Încet-încet, în 50 de ani am adunat tot ce vedeţi aici. Când a fost cazul să asamblez anumite exponate am apelat la ajutorul românilor din sat, care mi l-au dat imediat. De exemplu, a trebuit să alcătuiesc un război vechi de ţesut din trei războaie incomplete”, mărturiseşte colecţionarul.

Monografia satului natal

Pe lângă antichităţile strânse cu sârguinţă mai mult de-o jumătate de viaţă, posesorul lor mai are o îndeletnicire, aceea de a scrie în două limbi monografia Seliştatului. Varianta în germană, la care a lucrat trei ani, a fost epuizată încă din ’94 şi conţine toate datele pe care Erich Lukas le-a găsit despre vatra satului şi împrejurimi. Este un volum de dimensiuni îndrăzneţe, copertat, care îşi aşteaptă ,,perechea”, adică monografia în limba română. Nu înseamnă că autorul doar va traduce prima carte, ci că încearcă să facă una complet distinctă cu date despre comunitatea românească a zonei.

Satul părăsit

Seliştatul (în germană Seligstadt = oraşul sfânt) se află la puţin peste 30 de kilometri de Făgăraş şi se ajunge pe ruta Şoarş-Bărcut. Asfalt nu vei găsi, dar indicatoare da. Printre cei aproximativ 120 de vieţuitori ai localităţii se numără şi cei doi soţi Lukas. Dacă te-ndeamnă curiozitatea să-l vezi, e imposibil de ratat muzeul din mijlocul său. În afară de biserica fortificată, muzeul e o ţintă precisă pentru cine ajunge pe uliţa principală.

De primăvara până toamna târziu proprietarii lui sunt mai mult decât bucuroşi să-şi întâmpine oaspeţii, iar iarna pe poarta gospodăriei este lacătul pus, deoarece familia Lukas îşi vizitează nepoţii în Stuttgart.

Am nimerit într-o zi de iunie cu temperaturi de cuptor. Drumul până acolo a fost la propriu presărat cu maci. Din Şoarş şi până în Seliştat macii roşii de pe marginea drumului au făcut ca itinerariul să fie de poveste. Şi la dus şi la-ntors!

A fost o zi toridă, atât de toridă încât umbra din camere, din pivniţă, din grajduri şi din şură a fost o binecuvântare pentru mine ca vizitator. O cană de apă rece ca gheaţa mi-a potolit setea fizică. Dar nu mi-am putut potoli o altă sete, aceea de a mai fi vrut să asimilez absolut tot despre absolut toate cele ce se găseau acolo. 1.600 de piese nu se epuizează cu una cu două. Au fost adunate în 50 de ani, iar ca să le ştii istoria, folosinţa şi epoca îţi trebuie ceva mai mult decât câteva ore.

Trecătorule, dacă ajungi pe acolo, nu fii superficial. Dă-ţi răgaz şi uită-te pe îndelete, căci vei găsi lucruri despre care n-ai crezut că mintea umană le-a inventat ori n-ai crezut că acelaşi obiect a putut fi conceput în atâtea variante!

(Cristina Cornilă)