Postul Mare, călătorie spre Înviere

Protopopiatele ortodoxe Făgăraş I şi II, Casa de Cultură Făgăraş şi Asociaţia „Doamna Maria Brâncoveanu” Făgăraş organizează o întâlnire cu preotul Petru Moga.

Conferinţa cu tema „Postul Mare, călătorie spre Înviere” se va desfăşura joi, 23 martie 2017, în sala mică a Casei de Cultură, începând cu ora 18. Intrarea este liberă.

Originar din Ludişor, preotul Moga slujeşte de peste un sfert de secol la Câmpina, dar nu şi-a uitat rădăcinile. Într-un interviu pentru Formula As din 2016, el declara:

„Când eram mic, mă bucuram de frumos fără să-l definesc ca atare. Era ceva obişnuit pentru mine. Abia mai târziu, când am putut face comparaţii, mi-am dat seama de frumosul locurilor mele de baştină. Iar astăzi sunt nostalgic după frumosul pierdut, căci satul şi oa­menii s-au schimbat, obiceiurile şi felul de a trăi sunt altele. Întreaga zonă a Făgăraşului a suferit schim­bări majore, atât de relief, cât şi de substanţă a vieţii, să zic aşa. Pe de o parte, din pricina vânătorii de parti­zani organizată de Securitate, căci, precum ştiţi, acolo a fost o lungă rezistenţă armată anticomunistă, pe de alta, din cauza dezrădăcinării ţăranilor prin industria­li­zare şi mai apoi prin emigraţie, pe motive econo­mice. În copilărie, când ieşeam din casă, indife­rent că era soare sau ploua, mă cuprindea o bucurie nestăvi­lită. Mai ales cerul mă fascina, pentru că îşi modifica stările mereu, uneori foarte brusc, şi de fie­care dată îmi oferea o altă perspectivă, îmi dezvăluia sau ascun­dea munţii, îmi arăta alte culori… Apoi, ne aflam la numai 12 kilometri de Mânăstirea Sâmbăta, la care mergeam de mai multe ori vara, pe jos, căci era şi ea o sursă de bucurie şi de frumos. Călătoriile până aco­lo, prin crânguri, urmărit de vuietul apelor şi de ciri­pitul păsărilor, participarea la slujbe, la altarul din pă­dure, sau urcuşul pe munte, în preajma mânăstirii, îmi dădeau o energie tainică şi de lungă durată.”

Preotul Petru Moga a crescut cu mitul Părintelui Arsenie, după cum spunea în acelaşi interviu:

„Tatăl meu a fost unul dintre ţăranii care au săpat chilia în stâncă din Munţii Făgăraşului, mai sus de mânăstire, pentru Părintele Arsenie. Aşa încât Părin­tele Arsenie a jucat un rol de primă mărime în familia noastră. Eu am crescut cu mitul lui, cu povestirile minunate ale părinţilor despre sfinţia sa. La noi în zonă, toată lumea vorbea despre el ca de un sfânt. De­sigur, numai în şoaptă, pentru că deja era un subiect tabu. Dar, foarte important de reţinut, niciunul dintre oamenii care l-au cunoscut nu vorbea despre el la modul senzaţionalist, cum se face acum, trans­for­mân­du-l pe Pă­rintele Ar­se­nie într-un fachir şi în­tr-un agent de vânzări. Ei aveau bun-simţ şi îl tratau ca pe o au­to­ritate spiri­tua­lă, ca pe un în­drumător duhov­ni­cesc deosebit, care le-a citit sufletele şi le cunoştea vieţile şi care le-a fost de mare, mare ajutor. Această a­ti­tu­di­ne ne-a fost trans­misă şi nouă, copiilor. Aşa încât, eu, unul, am vrut să-l cu­nosc. Pe la mij­lo­cul ani­lor ’60, am în­ceput să merg la Pă­rin­tele Arsenie, care pic­ta bi­se­rica de la Dră­gă­nes­cu, şi am conti­nuat să-l frec­ventez până în 1975. Nu am fost foar­te des la el şi aveam naivitatea să cred că, de fiecare dată când îl întâlneam, eram necu­noscut pentru sfin­ţia sa. În aceste întâl­niri, eu căutam să-mi lă­mu­resc anu­mite fră­mân­­tări, să cer sfat, dar eram cum­va şi pe o po­ziţie de frondă, căci vo­iam să verific auten­ticitatea le­gendei.”

Interviul complet, aici.