Peşterile cu comori

Bate vântul toamnei de câteva zile şi aduce cu el dorinţa de a o lua la pas prin păduri cu frunza ruginită în explorarea unor locuri necunoscute. Echipa Bună Ziua Făgăraş a plecat într-o excursie de început de toamnă, alegând ca destinaţie peşterile de la Comăna, despre care prea puţină lume ştie, excpetând comănarii şi speologii.

Ne-au fost ghizi doi comănari autentici: Alexandru Boeriu şi învăţătorul Constantin Gubernat, de zece ani co-auorii revistei „Vatra Comănarilor”. Fără ei n-am fi găsit nicio peşteră şi am fi rămas doar cu teoria existenţei lor, pentru că nu există indicatoare care să ghideze turistul până în gura peşterii şi nu există niciun indiciu în cale, care să-l facă să se abată de la drumul principal înspre povârnişurile şi bolovanii care ascund peşterile.

La Comăna sunt 4 peşteri (Peştera Mănăstirii, Peştera de la Tigăi, Peştera din Bulzi, Peştera Frunzari), un sfinx, mai multe cascade, coloane de bazalt, Poarta Tătarilor şi chiar şi o cetate. Cam greu de văzut toate într-o singură excursie!

Casacada, reper pentru peşteră

Nu ne-am îmbogăţit decât spiritual după ce am văzut cea mai frumoasă din cele patru peşteri, deşi, potrivit legendei, am fi putut găsi în ea comori demult uitate acolo de comănarii care şi le puneau la adăpost din calea invadatorilor. Am plecat de la Făgăraş echipaţi cu lanterne mari, pentru că interiorul peşterii este scăldat într-o beznă de mormânt, iar aparatul foto n-ar fi surprins nimic din frumuseţea ei.

Ultimul urcat în maşină este învăţătorul Gubernat, pe care îl luăm din centrul satului, unde ne aştepta dornic să ne fie ghid.

Plecăm spre Comăna de Sus, apoi alţi 23 de km pe drum bun de ţară înspre inima munţilor Perşani. „Opriţi aici maşina, ne spune învăţătorul. Din drum nu vedeţi, dar puţin mai sus, pe partea stângă, pe pârâul care curge în paralel cu drumul este o cascadă. I se zice cascada de la Tigăi.” Cascada – o minunăţie a locului – are cam 10 metri înălţime; nu rivalizează chiar cu Niagara, după cum a remarcat, glumeţ ca de fiecare dată, Alexandru Boeriu, dar este un bun punct de reper pentru peşteră.

Urcuşul înspre peşteră se face cam cu 200 de metri mai în jos de cascadă. La o privire atentă, se poate observa că pomii sunt marcaţi cu roşu la urcare, iar cu alb la coborâre. Urcatul înspre Peştera de la Tigăi durează cam un sfert de ceas şi se face în poziţia ursului (patru labe!), fiind destul de abrupt.

Peştera în care comănarii îşi ascundeau comorile

La baza unei formaţii pietroase descoperim gura de intrare în peşteră. Cu fix zece ani în urmă Alexandru Boeriu ne povestşte că mai intrase o dată, tot cu o echipă de jurnalişti în căutare de senzaţional. Şi senzaţională am găsit-o şi noi!
Accesul se face de-a buşilea cam trei metri, obligatoriu cu lanterna în mână. Peştera este de mărimea unui apartament, să tot aibă vreo 70 mp, iar natura a reuşit să facă din ea un spectacol al formelor.

„Priviţi în stânga – ne îndeamnă Boeriu – uitaţi ce cap de urs s-a format din stalagmita aceasta!” Într-adevăr mogâldeaţa formată prin depunerea de calcar în mii de ani seamănă perfect cu forma capului unui urs, că de n-ar fi fost lumină să vedem că nu-i viu, am fi şi luat-o la sănătoasa de frică!

Într-un colţ al peşterii, altă minune: un crep format tot din depuneri calcaroase, parcă sculptat de mână de om, pe care se prelinge încet câte o picătură de apă. Seamănă izbitor de bine cu un iaz îngheţat.

„Peşterea se află la aproape 800 m altitudine. Aici îşi ascundeau pe vremuri comorile oamenii din sat, de frica năvălitorilor. Eu ştiu de ea din moşi-strămoşi şi datează de mii de ani”, ne explică învăţătorul Gubernat.

Poarta Tătarilor

Coborâm târâş din peşteră, mai aneveios decât am urcat, ne întoarcem în drum şi o luăm înapoi pe drumul de venire. Pe la jumătatea lui, ne oprim în faţa Porţii Tătarilor, loc numai bun pentru ambuscadele pregătite în trecut năvălitorilor.
Două stânci imense, de-o parte şi de alta a drumului, străjuiesc pentru ca o forţă inamică să nu poată trece de ele. „În vechime intarea dintre ele era şi mai îngustă, dar au fost surpate pentru a face loc carelor şi maşinilor. Se zice că tătarii au auzit că ar fi plin de comori pe Valea Comorilor şi au venit în căutarea lor, aducându-şi cu ei conducătorul într-o letcă. Un trădător se asociează cu ei şi le spune că le va arăta locul cu comori, dacă primeşte şi el ceva din pradă. Contraspionajul comănarilor află de intenţia tătarilor şi le pregăteşte o ambuscadă. Cel mai bun arcaş din Comăna se suie pe una din stânci şi de acolo îl nimereşte pe conducătorul din letcă. Tătarii pleacă, dar se întorc cu întâriri şi îi înfrâng pe comănari. De frică, fetele din sat se retrag din calea invadatorilor, să nu fie pângărite, şi fug pe stânca de deasupra peşterii din Poiana Mănăstirii. De acolo îşi dau drumul în gol, iar cosiţele lor se agăţau în cădere de stâncă… aşa a luat denumirea zona aceea de Cosiţa Fetelor”, ne povesteşte învăţătorul în timp ce eram opriţi să imortalizăm pe aparatul foto Poarta Tătarilor.

Mănăstirea dintre stejari

Peşterea Mănăstirii, cea mai mare dintre cele patru, nu o vedem; aflăm că a fost închisă de speologi, fiind considerată prea periculoasă. Intrarea în ea se face de undeva de sus, pe corzi. Şi-ar fi luat numele de la o mănăstire care exista pe vremuri, dar care n-a mai lăsat nicio urmă astăzi.

Maestrul Gubernat ne explică faptul că urme ale mănăstirii nu se văd, dar se crede că a existat aşa ceva acolo, datorită unor stejari – acum seculari – care n-au ce căuta în acea zonă şi se crede că au fost plantaţi special într-o poieniţă, pădurea fiind de arini, carpeni şi fagi. Stejarii au cam 500 de ani vechime, sunt izolaţi de restul copacilor, şi trebuie cam 5 inşi ca să înconjoare cu braţele unul singur. Alţi stejari în zonă nu mai sunt!

Al 6-lea sfinx al ţării

Poate nu ştiaţi, dar tot în Comăna se află şi sfinxul cu număr 6 din România. Este situat pe partea a dreaptă a drumului, pe o culme, la întoarcerea înspre Comăna de Sus, nu cu mult înaintea Porţii Tătarilor. La prime vedere, nu-l deosebim printre frunzele arămii ale pomilor, până nu ni-l arată Alexandru Boeriu: „uitaţi-vă în sus, chiar în vârful culmii. Este ascuns de crengi. Seamănă cu un sfinx. I se mai spune „Omul de piatră”.

Nu ştim cu siguranţă cine a stabilit ordinea celor 6 sfincşi din ţară, dar ştim de când se cunoaşte că acesta este al şaselea: „Prin anii ’70 mă uitam la televizor la o emisiune de cultură generală, în genul celor ,,Ştii şi câştigi”, când am auzit o întrebare despre omul de piatră din Munţii Perşaniului şi atunci am aflat că sunt 6 sfincşi în România”, îşi aduce aminte Constantin Gubernat, în timp ce admira, probabil pentru a mia oară, cel mai frumos sfinx al ţării, cel de pe teritoriul comunei sale.

Lăsăm în urmă omul de piatră din Munţii Perşaniului şi mai în jos, pe stânga, ne întâmpină Peştera Frunzari, cea mai mică dintre peşterile de aici.
Fără ghid, nu aveţi nicio şansă s-o găsiţi nici pe aceasta. Este o singură încăpere scobită în piatră; întuneric beznă în ea.

A patra peşteră este situată nu departe de Poarta Tătarilor şi se află în sânul unei formaţiuni stâncoase de forma unui bulz. Pe acest considerent se numeşte Peştera din Bulzi şi reprezintă un culoar de câţiva metri lungime prin „bulzi”, strâmtă la intrare şi ieşire, fiind mai mult o grotă.

Coloanele de bazalt de la Piatra Cioplită

De pe cea mai înaltă stâncă a Porţii Tătarilor se vede cu ochiul liber un alt monument al naturii: o rezervaţie naturală de bazalt, situată pe un hectar. Cea mai mare parte este zonă-tampon, iar coloanele de bazalt propriu-zise ocupă cam o treime din toată suprafaţa de un hectar.

În Legea nr. 5 din 6 martie 2000, la numărul curent 2.240 sunt înscrise şi Coloanele de bazalt de la Piatra Cioplită.

Coloanele au iesit la iveală după exploatarea îndelungată a bazaltului pentru pavele si criblură.

În sfârşit, după ore bune de căţărat şi mers de-a buşilea (am mai văzut şi Valea Gârbovei plină de mici cascade) ne întoarcem de unde am plecat. Cu singurul mare regret că, din Comăna de Jos şi până la Şercaia, îţi vine să plângi de mila maşinii! Drumul Ruşinii nu poartă aiurea acest nume.

Cei care vor să plece într-o drumeţie similară cu cea la care ne-am înhămat noi trebuie să ştie că nu au ce căuta în peşteri fără lanterne şi nici nu le pot găsi fără un localnic care să-i însoţească. Nu există taxe de intrare pe nicăieri, probabil pe considerentul că ce a făcut natura, nu poate fi încasat de om! Durează cam o zi întreagă dacă vreţi să bifaţi toate obiectivele, iar la benzinărie trebuie să alimentaţi de 50 de lei.

(Cristina Cornilă)