Profesor din Moldova, cu sufletul la Şinca Nouă

Profesorul Dan Sandu a participat la sărbătorirea unui sfert de mileniu a satului Şinca Nouă, o manifestare de anvergură cu invitaţi de marcă din ţară şi de peste graniţe. Profesorul a fost atât de impresionat de imaginea, tradiţiile şi manifestările din satul făgărăşean, încât a aşternut câteva rânduri pe hârtie şi apoi le-a trimis redacţiei Bună Ziua Făgăraş. Interesant este că prof. Dan Bârsan din judeţul Bacău a descoperit că familia lui are origini străvechi în acest sat.

Iată mai jos scrisoarea:

FOTOGRAFII „MIŞCATE”…
250 de ani – dulcea povară a identităţii fără tăgadă

Aştern anevoios aceste rânduri – prinos al zbuciumului sufletesc trecut prin melancolia unei călătorii întâmplate în prag de toamnă, la obârşiile străvechiului neam ardelean. Însoţit de prietenul meu mai tânăr – Preotul Cătălin Ilie – m-am hotărât să mă nasc a doua oară în patria mea transilvană, luând-o la pas, bătrâneşte, înapoi, spre izvoare, şi să-l rog pe bravul primar de la Şinca – Dumitru Flucuş, să-mi ierte mie, fiul rătăcitor, întârzierea de aproape două sute de ani, deoarece bolovanii istoriei i-am avut legaţi la picioare şi vânturi negre mi-au grămădit în cale stavile de suferinţă şi mai mereu trageri pe roată şi pe secure…

Una dintre rădăcinile mele de suflet (şi nu numai) s-a numit iniţial Sosmezo (adică Satul Sărat, pe ungureşte). Nu degeaba bunii mei veniţi din Ardeal ştiau la perfecţie limba celor cu care-şi împărţeau până şi aerul de respirat! Cam tot pe-atunci se numea şi Poienele Sărate, rămânând, mai apoi, Poiana Sărată. Aşezată pe pământul Moldovei, la poale de Carpaţi şi la vreo trei ore de mers „pas alert“ până la Breţcu, peste munte, localitatea „se face“ din ordinul Curţii de la Viena, în scopul întăririi graniţei de răsărit a Imperiului.

Tradiţia orală pomeneşte un exod cu începuturi la Şinca Nouă, lângă Făgăraş. Cred neclintit c-aşa a fost şi am dovezi cum că localitatea Breţcu (fostul castru roman Angustia, acum două mii de ani) a fost doar un popas vremelnic, când, ademeniţi de noua perspectivă, „economii de oi“ au trecut munţii spre ţara visată.

Primii poienari, „douăzeci şi patru de familii de oieri şi de haiduci“, „au bătut ţăruşul“ la 1823, după ce au trecut munţii sub oblăduirea duhovnicească a vestitului protopop Petru Pop, frate de sânge al harnicului mentor spiritual Gheorghe Pop, prim slujitor al Bisericii Neamului târnosită aici la 1834, şi viitor socru al vrednicului slujitor bisericesc Ioan Beloiu. Acesta din urmă s-a născut pe vremea când cei din neamul lui Şerban se pregăteau să-şi mute turmele dincoace de Moghioruş, venind de la Şinca Nouă. Veneau şincanii hăituiţi de soartă, alungaţi din lumea lor primordială. În toamna anului trecut le-am văzut în pădurile de la Şinca mânăstirea distrusă cu tunurile imperiale! Viitorul ginere al preotului Gheorghe Pop a fost la început paraclisier şi cântăreţ în strană, devenind, mai apoi, diacon şi păstor de suflete – pe la 1853, slujind cu credinţă maximă patruzeci şi şapte de ani, până s-a mutat la Domnul, în anul de graţie 1897. Părintele Ioniţă, cum era „alintat“ cu dragoste de către enoriaşi, a fost un protopop „unicat“, un „personaj“ pitoresc, după cum afirmă cu convingere d-na Prof Dr. Ana Grama Brescan în lucrarea intitulată „Românii sudtransilvani în secolul al XIX-lea“. Mai descoperim din sursa citată că „…părintele însuşi, un bătrân de vreo şesedeci şi cinci de ani, cu o foarte frumoasă barbă albă, verde încă şi hazliu, e omul cel mai simpatic din lume… pe masa lui vezi ziare româneşti, ungureşti, nemţeşti… este un om blând, deştept învăţat, un mare patriot!“. Prestigiul de care se bucura îl recomandă în faţă autorităţilor timpului, astfel încât, în vara anului 1891, când Regele Carol I vizitează Târgu-Ocna şi Slănic Moldova, „patriarhul“ de la Poiana Sărată trece munţii cu sprinteneala unei tinereţi secrete şi are onoarea să facă parte din Comitetul de primire încropit în cinstea înaltului oaspete poposit pe meleaguri moldave cu prilejul inaugurării Tunelului de extracţie de la Mina Salina. O fotografie de epocă ni-l înfăţişează în aceste momente în prim plan, alături de Rege şi, printre alţii, de Prim Ministrul Lascăr Catargiu.   

De la 1897, până în 1912, predica în altarul Bisericii din Poiana Sărată va fi oficiată de către Preotul Gheorghe Olteanu, băştinaş get-beget, căsătorit cu fiica mai mare a lui Gheorghe Pop. Urmează o perioadă mai puţin fastă pentru viaţa bisericească din Poiană, când interimatul de un an este asigurat de către Preotul Ioan Cioară, adus tocmai de la Zagon. Între 1913 şi 1940 şi-a trăit tihna sau aspiraţiile zbuciumate surâzând veacului Preotul protopop Ioan Rafiroiu (care l-a botezat şi pe tatăl meu), preot militar între 1916 şi 1918, expulzat la Dobru de Hunedoara după Diktatul din 1940, adormit întru Domnul la 1948 şi reînhumat, după dorinţă, la Poiana Sărată.
În anul 1945 vine la post, de la Crăciuneşti (tot de Hunedoara) preotul Ioan Ciurea care păstoreşte cu cinste până în 1972, trecând la cele veşnice în anul următor, după o grea suferinţă. L-am cunoscut personal, m-a spovedit şi m-a împărtăşit, eu copil fiind în vremea aceea. Şi astăzi figura sa luminoasă îmi transpare în apele tot mai subţiri ale amintirii. Mă ruga pe-atunci să-i fiu de ajutor în biserică, să-l însoţesc întru cele ale serviciului de obşte. L-am refuzat timid, cu inocenţa vârstei, speriat de măreţia şi de importanţa perspectivei care mi se deschidea… Nu întâmplător, cred, i-am găsit numele neamului din care se trage, încrustat pe crucile adormite şi ele preţ de-o Eternitate în ţintirimul de la Şinca Nouă…

Din 1972 şi până la 1979, neamurile mele de Poienari proveniţi din Şinca Nouă (după numele lor – Şerban şi Sandu) primesc binecuvântarea şi Lumina ortodoxă prin grija neasemuită a Părintelui Mircea Ilie (targocnean ca şi mine), trecut mai apoi munţii „din ordin“ la Slănic Moldova, unde slujeşte şi astăzi cu osârdie în Biserica vie a lui Hristos, ctitorită mai hăt de către părintele Clement Filimon – un alt fiu de seamă al istoriei locale.
Pe Părintele Profesor Marcel Ciucur, venit tocmai de la Seminarul Teologic Neamţ, Poienarii îl primesc cu braţele deschise pe 25 august 1979 şi-l au în mijlocul lor până la 1983, când locu-i rămas vacant este ocupat de Preotul Ionel Piştea. Zece ani s-a ostenit dumnealui aici, până la transferul său în Parohia Coţofăneşti.

Pe Părintele Ovidiu Herbei îl consemnează cartea locului între anii 1993 şi 1997 – an când în fruntea Sfintei Biserici din Poiana Sărată este numit Preotul Sînel Lăzărel, teolog de o aleasă frumuseţe spirituală, erudit strălucit şi bun gospodar. Faima operelor sale de caritate a devenit deja celebră. Ar fi un păcat de neiertat să nu-l pomenim în această modestă trecere în revistă a clerului ortodox care face deosebită cinste localităţii şi nu numai, şi pe Părintele Ioan Bittir, fiu al satului, actualmente păstor al Parohiei din Grozeştii Oituzului – om de cultură solidă, personalitate de influenţă şi autor al unei monografii cu trimiteri la „descălecatul“ dintâi al oierilor ardeleni pe tărâmul „poienilor sărate“, mai la vale de Vama împărătească de la Oituzul unguresc…

Acum, când locuiesc deja în peste cinci decenii de reverii viscolite şi împliniri vindecate, mă alătur sufleteşte prin timp şi prin timpuri bunei mele Domnica Şerban (cea care-mi ura mereu „minte şi noroc“) şi murmur, în şoaptă, din amintirea înmiresmată a limbii române, frânturile unei polifonii mai vechi, aproape uitate:

Transilvanie – vis fără’ntoarceri
al bunilor mei,
nesecaţi în mormintele lor,
sub aripa ţărnii
de unde-au purces.
Potolit e tăciunele vremii
Ca buha lotrilor, noaptea…
Mai furăm câte-un lemn de prin codri,
Căci rară-i cenuşa pe care n-o ştim
Şi urmele scumpe închise în noi,
Să ne-ajungă vreodată.
Moşnegii recheamă albitele ploi,
Urcaţi către prânzul cel mare,
La mese de brad, jur-împrejur,
Nu ştiu măcar până unde,
Ascunse genuni,
Prea puţini, totuşi, cred,
Adânciţi către ceruri,
C-o lacrimă-n pumni.
Ce-or fi sfătuind cei desculţi,
Buni vecini cu Oierul
şi mai multe numele sale,
Foarte aproape de zori,
Meşteşugite răspunsuri mai poţi să asculţi,
Că vin din pământuri, şi ele astrale,
Cu ochii frăţânilor mei,
Plecaţi uneori…

Prof. Dan Sandu